• Strada Principala, nr. 180
  • 0245 673 260 / Fax: 0245 673 532
  • primariaguraocnitei@gmail.com

Istorie

Numele comunei "Gura Ocniţei" îşi are originea în cuvântul "ocnă"- carieră de sare, aici în sensul de loc de unde se exploata sarea dar şi petrolul din cele mai vechi timpuri. Localităţile care formează comuna sunt atestate documentar după cum urmează: Gura Ocniţei la 1724; satul Adânca la 1790;Ochiuri este un sat nou, unde au fost exploatate zăcăminte de petrol- ochiuri de petrol); satul Săcuieni- la 1573, cu toate că la 1549 este menţionat în documente că facea comerţ cu Braşovul.
Faptul că zona a fost locuită din cele mai vechi timpuri o demonstrează numeroasele vestigii istorice precum aşezările dacice idenitficate, tezaure monetare descoperite si recuperate de muzee.

Evolutia istorică

            Toponimul comunei şi al satului de centru îşi are originea în cuvântul ocnă=carieră de sare, aici în sensul de loc de unde se exploata sarea, dar şi petrol, gura ocniţei=Gura Ocniţei spre deosebire de Ocniţa care semnifică acelaşi lucru, numai că este aşezată mai departe.

            Satele comunei sunt pomenite în documentele istorice după cum urmează : Gura Ocniţei la 1724 ; satul Adânca (satul din vale, faţă de deal) la 1790 ; satul Ochiuri (sat nou, aici au fost exploatate zăcăminte de petrol, ochiuri cu petrol) ; satul Săcuieni (Săcuiani)la 1573, cu toate că la 1549 este menţionat că făcea comerţ cu Braşovul în valoare de 5060 aspri.

            Lângă satul Gura Ocniţei a fost aşezarea Drăganeşti (1512), azi dispărută, lângă satul Adânca a fost aşezarea Musceleni (1619), asimilată de satul Adânca, iar lângă satul Săcuieni a fost aşezarea ce se numea Sârbi (secolul XVI), azi dispărută.

            Satul GURA OCNIŢEI

În punctul « Podul Slănic », situat la cca 300 m SE de satul Gura Ocniţei, se afla o necropolă medievală din sec.XV-XVII şi legat de locuirea medievală de la Gura Ocniţei, amintim descoperirea în punctul « Ghimpaţi », aflat la NV de podul peste Slănic, pe malul drept al Pâscovului, a unor cuptoare de ars var.

Numele Gura Ocniţei aminteşte « ocniţa » sau Ocna cea Mică, aflată lângă Târgovişte şi exploatată încă din sec.XV, dar renumele localităţii nu l-a asigurat exploatarea sării, ci aceea a petrolului, cunoscut aici încă din sec.XVII.

Lângă Gura Ocniţei s-a aflat satul DRĂGĂNEŞTI, unde se menţionează pentru prima oară existenţa păcurii în judeţul Dâmboviţa.

Apropierea dintre cele două localităţi rezultă dintr-un document din 16.02.1724, unde se vorbeşte de moşia “din Gura Ocniţei”, iar la 25.03.1775 se spune “Drăgăneşti de Gura Ocniţei”.

Satul este destul de vechi, existând în vremea domniei lui Vlad Călugărul care l-a dat zestre fiicei sale Neacşa, iar la 4.06.1512 se afla în stăpânirea lui Calotă mare vornic.

Mai târziu, satul a fost luat pe nedrept de Alexandru Vodă Mircea şi vândut mitropoliei, dar la 18.06.1584 a fost restituit familiei Caplei din Cocorăşti, în stăpânirea căreia a rămas.

La 14.06.1611 moşneanul Calotă din Cocorăştii Caplei vindea mitropoliei din Târgovişte parte din moşia Drăgăneştilor “cât se va alege din apă, din pădure şi cu venitul păcurii”. Aceasta este prima dovadă documentară despre exploatarea păcurii din această regiune, deşi zăcămintele din Dâmboviţa sunt semnalate în harta lui Tolomeo Claudius încă din secolul XVI.

Satul este amintit şi la 15.04.1612, când se spune că via Drăgăneştilor se afla în hotar cu Ocna Mică (viitoarea Ocniţa) de lângă Târgovişte, iar în secolul XVII se înregistrează şi alţi stăpâni la Drăgăneşti : Gheorghe mare comis (21.10.1665), rudele lui Calotă clucerul din Cocorăşti (1.12.1665), etc.

Dintr-un document din 18.12.1704 aflăm că moşia se găsea în stăpânirea postelnicului Şerban Filipescu şi a moşnenilor; primul stăpânind două părţi, iar moşnenii una. Cu prilejul hotărniciei se dau dimensiunile moşiei aflate între Răzvad şi Moreni. În document hotarnicii spun că :  «rândul păcurii care sunt pe aceste moşii a Drăgăneştilor, am socotit să împartă fieşte-care pe câţi stânjeni de moşie li s-au ales».

La 16.02.1742 un alt proprietar era Şerban Fierăscu-Năsturel, care avea şi el o parte din «păcurile de acolo» ; la 23.01.1736 urmaşii lui Şerban Fierăscu au vândut moşia lor «şi parte din păcura» lui Vasile şi Toma Căplescu. Din acest document rezulta că stăpânii moşiei exploatau păcura cu luna, pe rând.

Între stăpânii moşiei au fost şi conflicte pentru veniturile păcurii, ca cel din 1.12.1747 între m-rea Mărgineni şi moşnenii care stăpâneau împreună fântâna de păcură. S-a hotărât cu acest prilej ca moşnenii să ia « din venitul păcurii luni 4..., iar m-rea pă luni opt ».

La 12.06.1749 mitropolia se înţelege cu ceilalţi stăpâni ai moşiei să exploateze păcura, pă ani, nu pă stânjeni de moşie, « fieştecare când îi va veni rândul ».

La 5.05.1750 un proprietar mai mic stăpânea doar trei săptămâni din venitul păcurii.

Satul Gura Ocniţei este reamintit relativ târziu în document, în sec.XVIII, ceea ce ne face să presupunem că el a fost precedat de satul Drăgăneşti, amintit mai sus.

La 26.03.1775 sătenii  declarau că «le-a plăcut» locul din Drăgăneşti ca să pună vii, pentru care se angajau faţă de m-rea Mislea, stăpâna moşiei, să-i dea dijma cuvenită.

La 1864 au fost împroprietăriţi 122 locuitori, din care 71 mijlocaşi, 38 pălmaşi, 5 fruntaşi.             Extragerea ţiţeiului de la Gura Ocniţei a început în preajma anului 1860, când pe moşia m-rii Mislea de aici şi de la Gorgota erau în funcţiune 6 puţuri.

În epocă se iau măsuri pentru supravegherea extracţiei de ţiţei de pe moşiile mănăstireşti de către stat, ceea ce a provocat protestele mănăstirilor şi în cazul moşiei Gura Ocniţei.

La 1863 sfatul satului Gura Ocniţei raportează subprefectului că « în moşia Gura Ocniţei, proprietatea m-rii Mislea, se poate găsi sorginte de păcură ». Dovada despre aceasta este că se afla şi un puţ, la hotarul moşiei noastre cu Săcuieni a mitropoliei, de păcură groasă a căruia exploatare se face de către Gura Ocniţei, 12 luni, de către Săcuieni 16 şi de către Drăgăneasca a m-rii Mărgineni 8 luni...Aproximativ produce în 24 ore 12oca păcură curată» ceea ce era cam puţin.

Satul ADÂNCA

Pe teritoriul localităţii Adânca se află urmele unei aşezări geto-dacice din sec. II.î.e.n.         Legată de această locuire, menţionăm descoperirea, la cca. 50 m Sud de podul de peste apa Pâscovului, a unui tezaur de monede antice de argint, din care au fost recuperate 52 piese :

  • 46 monede dacice de tip Vârteju-Bucureşti, imitaţii târzii ale emisiunilor Filip II şi
  • 6 tetradrahme thasiene, emise prin anul 148 î.e.n.

Înainte de această localitate s-a aflat în această regiune satul MUSCELENI, amintit în 1619 şi 1643 şi care a fost înlocuit apoi cu Adânca. Vechimea localităţii este atestată şi de o cruce de piatră din 1641.

Cu numele de Adânca, localitatea e amintită la 20.07.1790 când Vasile of Adânca dă o mărturie pentru moşia Săcuieni, unde era «şăzător». Ca şi Săcuieni, satul Adânca se afla pe moşia mitropoliei, iar la 1858 se vorbeşte de «moşia Săcuieni ce-i zice şi Adânca, proprietatea sfintei mitropolii».

În calitate de clăcaşi, sătenii au avut o serie de conflicte cu mitropolia, după cum rezultă din documentele din 12.07.1823, 15.05.1826 şi 13.02.1833 (aflate în fondurile mitropoliei). La această ultimă dată, se spune că locuitorii «să împotriveau a da dreptul moşiei după noua legiuire» şi că ei doreau să plece la Bucureşti «să jeluiască la stăpânire, luând împreună cu dânşii şi oameni din Siliştea Adânca».

Locuitorii din Adânca -sat care ţinea în trecut de judeţul Prahova- au căutat să profite de situaţia privilegiată a locuitorilor din Săcuieni, care refuzau să plătească «adaosul de plug şi de care de lemne» şi care utilizau lemnele din pădurea poprită «cu neguţătoria povernilor de var şi de rachiu ce fac pe zisa moşie» şi, de aceea, la 5.07.1823, deşi erau dintr-un sat mai mare la acea dată decât Săcuieni şi se aflau pe aceeaşi moşie, au primit răspunsul că nu pot avea aceeaşi situaţie cu cei din Săcuieni deoarece «n-au nici o înclinare cu ei, nici să coprind întru învoirea satului Săcuieni».

Satul OCHIURI

pe teritoriul localităţii Ochiuri, la Vest de sat a fost recoltat un tezaur format din 6 tetradrahme Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.), emise la sfârşitul sec.IV- începutul sec.III î.e.n.            La 500 m Nord - Nord-Est de sat se afla o movilă de pe suprafaţa căreia au fost recoltate două monede geto-dacice.

Este un sat cu o istorie mai săracă, dar un important centru petrolifer ale cărui zăcăminte au început a fi exploatate încă din secolul trecut şi prelucrate în mici rafinării, cu predilecţie în comuna Colanu.

Satul SĂCUIENI

SĂCUIENI – s-a numit în documentele din trecut Săcuiani.

El este amintit la 15.09.1573, când mitropolitul Ananin dăruieşte mitropoliei o parte din sat, cumpărată din «agonisita» sa. Mai târziu mitropolia adăuga la proprietatea sa şi dania mitropolitului Eftimie.

În sat existau însă şi delniţe libere, după cum rezultă din documentul din 13.12.1597.

În sec.XVII cunoaştem o serie de proprietari mărunţi ai satului, boieri mici ca Stepan logofătul, Pădure al doilea postelnic sau Ilie postelnicul.

Unele din vânzările de ocine de la Săcuieni au fost făcute pentru ferdele de grâu sau obroace de mei «pe vreme de foamete», ceea ce arată starea grea a locuitorilor la începutul sec.XVII. În 1615 Pătru ceauşul de postelnicei cumpăra 8 silişti în sat ; la 5.11.1648, un locuitor Stoian, stăpânea siliştea Obrociasca, moştenită de la moşul său, Stoian Obrocea.

Spre mijlocul secolului, mânăstirea Panaghia a încercat să intre în stăpânirea satului, afirmând «cum au cumpărat Udrea banul satul Săcuieni preste tot hotarul», arătând chiar şi «zapisul Udrei banul de cumpărătoare, scriind aşa de toţi moşnenii satului», pârându-se la «divanul cel mare..., naintea mării sale Matei», unde s-a hotărât ca şase boieri să caute dacă «cumparat-au Udre banul satul Săcuieni», fapt ce nu s-a putut dovedi.

În aceeaşi perioadă, Radu, mare comis cumpăra «moşie în Săcuieni şi în Musceleani..., stânjeni 580 de pestre toată moşia», hotărnicind-o cu ajutorul a 12 boieri. Mai târziu, stăpân în sat a devenit Neagoe Săcuianu, unul din marii dregători din a doua jumătate a sec.XVII şi ctitorul bisericii din Săcuieni (1655), unde este pictat împreună cu familia sa. Mare postelnic al lui C.Şerban (1656-1658), l-a însoţit pe fostul domn în pribegie, «umblându’ pre in solu pre la Moscu si prei-ntralte parti», după care s-a întors în ţară, fiind din nou mare postelnic (1659), mare clucer (1665-1666, 1668-1669) şi mare vornic (1669).

Duşman al Cantacuzinilor, a fost îndemnat la nas di Antonie Vodă din Popeşti, după domnia căruia a devenit mare vornic (1672-1673) şi mare ban (1678-1679).

Neagoe a cumpărat moşia în mai multe etape de la diverşi proprietari mai mici din sat. Nevoit să plece cu oastea la Cehrin, împreună cu Duca Vodă, Neagoe hotăra să fie înmormântat «în biserica noastră de la sat, împotrivă unde sînt ctitorii scrişi», iar averea să rămâie, după moartea fiicei sale, «sfintei mitropolii din Tgv..., munea tuturor bisericilor».

După moartea banului Neagoe, respectând dorinţa acestuia, fiica sa, Bălaşa, a închinat mitropoliei moşia cu casele şi biserica construite de părintele său.

A treia parte din sat a rămas în stăpânirea Bălaşei, care la 6.07.1694, o vindea lui Staico abagiul din Bucureşti.

Ca sat al mitropoliei, locuitorii din Săcuieni au avut multe conflicte cu reprezentanţii acesteia, făcând necesară adeseori intervenţia domniei. La 12.02.1780, sătenii din Săcuieni «şezători fiind pe moşia sfintei mitropolii» s-au plâns că dichiul mitropoliei le cerea câte 12 zile de clacă pe an şi le lua dijnea porumbului câte 4 baniţe a câte 50 de ocale de pogon, iar pentru carul de fân câte 24 de bani ; ei cereau micşorarea acestor obligaţii, ceea ce li se admite în privinţa porumbului şi fânului, claca urmând a se face «după luminata poruncă gospod, ce de obşte este dată şi după vechiul obicei al pământului».

Sătenii trebuiau să dea dijmă din toate, în afară de legumele «ce fac pân grădini, însă pentru trebuinţa caselor lor».

La 25.04.1790, mitropolia Târgoviştei se plângea din nou că locuitorii «nu să supun ca să-şi facă claca şi să dea dijma fînului şi a porumbului..., ci stau cu împotrivire, semeţindu-se numai într-o carte ce o au la mâna de la domnul Mavrogheni» şi într-o adeverinţă dată de stareţ «de mare silă».

Se dă poruncă ispravnicilor să supună pă locuitori «la cele drepte obiceiuri ale moşiei».

Ţăranii susţineau că «nici într-un chip nu să vor supune a da mai mult de cât 6 zile clacă şi 6 parale dijmă de fân», după cum prevedea hrisovul lui Mavrogheni. Ei au fost obligaţi însă la îndatoririle cerute de mitropolie «făr-de voia lor», angajându-se, la 20.07.1790, să dea pentru fân câte 10 parale de casă. La 14.07.1799, dichiul mitropoliei arată din nou domnului că locuitorii «nu să supun a-şi da adeturile..., ci stau cu împotrivire».

La 28.11.1799 - pentru «mulţumirea amândurora părţilor» - domnia a hotărât ca locuitorii să dea «din zece una-i din grădinile din preajma caselor (afară dintr-un pogon de loc al cuprinsului casii fieşcăruia ce are a fi nedojnicu, pe care îşi vor avea legumile şi pomii de trebuinţa caselor lor), cât loc vor avea coprinsu cu legumi, pomi să dea zeciuliala în natură din toate. I pentru lemne şi cherestele de alisveris şi de varnise să dea avaetul ce să obicinuieşte şi la alte moşii cu păduri». Acest document reflecta foarte bine atât situaţia locuitorilor la sfârşitul sec.XVIII, cât şi ocupaţiile lor (de remarcat varniţele pentru var).

Neînţelegerile cu arendaşul au continuat şi în sec.XIX, la 4.08.1823 clăcaşii plângându-se împotriva arendaşului D.Andronescu, care-i asuprea şi care «numai pe unii din sărăcime îi pune să lucreze». O nouă nesupunere la clacă este semnalată la 6.02.1833. În 1834 a fost necesară chiar intervenţia dorobanţilor deoarece clăcaşii «arătau îndărătnicire la răspunderea datoriilor proprietăţilor».

Ca şi alţi locuitori clăcaşi, şi cei din Săcuieni şi-au manifestat adeseori ura faţă de exploatare. Înainte de 21.07.1842, locuitorii s-au lăudat «în multe rânduri» că vor bate şi vor izgoni pe epistas de pe moşie.

La 20.07, acesta s-a pomenit «fără nădejde că vine o sumă de locuitori din satul Adânca care, unindu-să cu cei din Săcuieni, au venit la casa arendaşului în mulţime».

Când epistasul a venit în faţa lor, «odată s-au pomenit că năvălesc asupra-i cu o sălbăticiune şi, prinzându-l, au început a-l da din mână în mână, bătându-l foarte rău, rupându-i şi hainele după dânsul, rămânând gol şi ca un mort între dânşii».

Cârmuitorul a venit la faţa locului «cu mai multe cete de dorobanţi» ca să constate motivele pentru care «două sate întregi, cu totul înverşunate» au bătut pe arendaş. Motivele fiind abuzurile acestuia, aleşii satului «s-au dojenit poliţieneşte, în fiinţa amândurora satelor, cu câte 25 lovituri la spete», – iar 6 locuitori – consideraţi «cei mai cutezători» – au fost puşi în fiare şi trimişi la Bucureşti, unde au fost «dojeniţi» cu câte 50 de toiege.

Se recunoştea însă că sătenii erau îndreptăţiţi să se poarte astfel cu arendaşul «pentru asupritoarele sale către dânşii fapte».

La sfârşitul sec.XIX se găseau în sat «fabrici» de var, de ţuică şi de cărămidă şi, «la o mică distanţă de vatră (satului) se afla în pământ păcură, care n-a început încă a fi exploatată».

Satul Săcuieni a fost unul din centrele răscoalei ţărăneşti din 1907.

Deosebit de sugestive pentru cunoaşterea cauzelor ridicării ţăranilor la 1907 sunt «condiţiile» redactate de reprezentanţii obştei comunei Săcuieni în ajunul răscoalei şi prezentate de aceştia moşierului Iancu Grigorescu în dimineaţa zilei de 11.03, în vederea revizuirii contractului de învoieli pe care ţăranii nu-l mai puteau suporta. Documentul enumera numeroasele obligaţii la care erau impuşi ţăranii dijmaşi de către moşier, aceştia cerând reducerea unora şi renunţarea la altele dintre ele, considerate abuzive :

1)– 3 găini care se dă de nume, să nu se mai dea, căci nu pasc găinile pe moşia boierească.

2)– să ni se dea pământ după cum e poziţia, cu 25 şi 20 lei pogonul.

3)– zilele cu căruţa, care se plătesc cu lei 2 şi 2,50, să se plătească cu 3 şi 4 lei, după împrejurări.

4)– locurile care ni se dau pentru porumb să nu mai fie ogoare făcute de boier, ci să le facem noi...

5)– grapa, care era prevăzută în contract ca să se facă la toate pogoanele de ogor primite, să nu se mai facă.

6)– transportul, care era pus în contract, să nu se mai facă.

7)– cocenii să se dea cum este la Adânca : 10 snopi la pogon.

8)– pogoanele care ni se vor da pentru porumb să fie măsurate drept, nu cum s-a dat până acum ; cum le primim, aşa să le facem şi ogor.

9)– dijma porumbului – din 3 una, adică 2 grămezi nouă şi 1 boierului.

10)– dovlecii şi fasolea să nu se mai dea, căci se taie în luna august din porumb când se pune grâu cu sapa.

11)– zilele cu braţele, dacă nu se fac, să nu se mai plătească cu 3 lei, cum s-au platit până acum.

12)– toate muncile care nu s-au făcut până în toamnă să nu se mai plătească încărcat, ci cu preţurile care vor fi prevăzute în contract.

Prin ultimul punct, 13, al «Condiţiilor», ţăranii se ridicau hotărât împotriva practicii abuzive de a face solidară întreaga obşte faţă de obligaţiile învoielii şi condiţionează menţinerea liniştei prin admiterea condiţiunilor formulate de ei : «să nu se dijmuiască porumbul cel mai târziu până la octombrie şi să nu fim ţinuţi cu porumbul pe câmp, cum a fost astă toamnă, de s-a stricat, că pentru unul care nu face datoriile învoielii să ne ţie pe toţi cu bucatele pe câmp. Rugăm pe domnul proprietar I.Grigorescu să ne aprobe, ca să fie linişte în comună».

La 11.03 – sprijiniţi de răsculaţii din Adânca şi Răzvad – sătenii obligă pe moşierul Grigorescu să le dea o declaraţie de cedare a moşiei cumpărată de la stat în favoarea lor.   Fruntaşii răsculaţilor au avut un rol de seamă în răspândirea răscoalei ; ei «s-au dus şi înainte de duminică, cât şi după această zi, la Răzvad pentru a răscula pe aceştia». Fruntaşii discutau între ei «să se ceară de locuitori pământ».

 

În anul 1810 la Adânca există o biserică veche de zid cu hramul Adormirea Maicii Domnului datată din sec.  XVII-XVIII precum si o cruce de la 1650; La Săcuieni era o biserică veche de zid cu hramul Naşterii Domnului Hristos. Ín sat se mai gasesc 3 cruci din sec. XVII a lui Badea cea de la heleşteu amintită la 1643; cea de la pod menţionată la 1663. În satul Gura Ocniţei tot în anul 1810 exista o biserică de lemn cu hramul Sf. Nicolae.